stau prost cu memoria, poate am mai “spus” asta. din cauza asta am tot soiul de liste, notiţe, bileţele, cerculeţe în agendă sau coli întregi lăsate peste noapte între monitor şi tastatură. uneori uit până şi să-mi las bileţele. în schimb ţin minte detalii şi detalii peste detalii şi detaliile detaliilor. bine, detaliile nu ajung să constintuie măcar juma’ de întreg util, dar eu le memorez că pentru mine probabil îs importante. tare importante. e posibil să ştiu câte fire de păr îţi ies din nas şi ce lungime au şi să nu ştiu cum te cheamă/cum te strigă. totodată, sunt mai multe şanse să-mi amintesc pe ce parte a feţei aveai un coş acum jumătate de an, dar să nu îmi aduc aminte de unde te cunosc. e de bine, dacă eşti beat/beată rangă şi trebuie să îi reciţi miliţianului numărul de înmatriculare al maşinii pe care o conduceai până te-a oprit şi ai opţiunea de “sună un cunoscut” poţi să apelezi la mine, te voi ajuta.

mi-am uitat iar pin-ul cardului ING şi mi-a arătat ghiţă de la magazin bonul născut de POS pe care scria frumos “nu eliberaţi bunurile!”.

hawksley workman ~ your beauty must be rubbing off

eu, în caz că nu ştiţi sau nu v-aţi dat seama sau nu vă interesează sau sau sau, sunt designer. asta scrie pe diploma mea, obţinută la universitatea aia de care uneori unii îşi bat pula minusculă spunând că e de dans, bune maniere, balet şi alte cele. în caz că nici asta nu ştiaţi, vorbesc despre uad, adică universitatea de artă şi design cluj-napoca. da, da, universitatea aia pe care unii o văd “de viitor”. da, locul ăla în care “numa desenăm”. în primul şi în primul rând, tu nu poţi să desenezi. nu poţi şi basta. deci trebuie să înveţi tot felul de materii plictisitoare. dar ce să vezi, şi noi învăţăm “materii plictisitoare” fie că tu îţi poţi imagina asta sau nu. apoi numa desenăm. când ne plictisim de desenat ne scobim în ureche cu radiera din capătul creionului. ah, stai… creioanele noastre nu au radiere în capete şi costă cam cât tot ultimul tău penar. ah, uneori colorăm şi ghici ce?! nu depăşim limitele… niciodată.

căutam păreri despre oareşce produs farmaceutic pe acest mirobolant tărâm şi m-am izbit de nişte forumuri. recunosc, nu mi-au plăcut niciodată forumurile, dar de data asta am zis că, în lipsă de altceva, aş putea să citesc ce a scris lumea pe acolo. mda!

fă proastelor, înainte să vă “da-ţi” cu părerea, învăţaţi oareşce gramatică! “sintomele” oligofrenismului le găsiţi tot pe vreun forum.

cunosc – sau mai bine spus cunoşteam – doi oameni la care li se spune nenea Gusti. primul face parte din amintirile mele din copilărie şi era un muncitor care odată pe săptămână îl ajuta pe bunicul meu la grădinărit şi ocupa atelierul – anexă al casei – în care tata asambla în copilărie aeromodele. era un nene blând, mare mare cât un munte şi ţin minte că în ziua în care lucra în grădină îşi prepara 3 ochiuri într-o farfurie metalică şi le mânca cu roşii şi multă pâine, dar mai ales cu multă poftă. nu înţelegeam de ce nu cere niciodată altceva de mâncare… ţin minte că într-un sezon dispăruse, apoi ultima dată l-am văzut muncind la construcţia casei unui vecin care cumpărase grădina de flori de pe strada noastă. apoi a dispărut din nou. murise la scurt timp. am aflat asta mai târziu.

apoi mai cunosc un nene Gusti care pe vremea în care l-am cunoscut conducea un Oltcit ruptăgit în care accesul pe bancheta din spate se făcea rabătând scaunul şoferului, cel al pasagerului fiind rupt şi fixat într-un mod ciudat. acum conduce un bmw auriu. ţin minte că am primit de la el un atlas şi o cutie de bomboane ateneu la vreo două zile după ziua mea, dar nu pentru că era ziua mea, ci pentru că bunicul meu îi trata mama grav bolnavă la vremea aceea. e un om mic de stratura, dar grosolan. n-am înţeles niciodată de ce oamenii nu reuşesc să se rafineze în timp ce urcă pe treptile societăţii. îl văd des cu ocazia sărbătorilor, vine să vadă ce mai face bunicul meu.

sunt ciudate criteriile după care etichetezi oameni, copil fiind. ciudate, uneori greşite, de cele mai multe ori corecte.

frate-meu. frate-meu s-a mutat în sfârşit singur. nu oriunde, în aparamentul pe care l-au achiziţionat părinţii tatălui meu ca să tacă hapsâna de maică-mea şi cotoroanţa de mă-sa după sau în timpul divorţului. oricum n-au tăcut.

am stat şi eu acolo vreo doi ani, am o colecţie de amintiri neplăcute: liftul în care am rămas blocată de 2 ori, femeia de serviciu care mătura şi băga gunoiul sub preşul nostru, vecina de palier pe care am prins-o ascultând cu paharul pe uşă, administratorul de bloc băşinos care dădea buzna la noi în casă de parcă era la mă-sa pe tarla, domnişoara bătrână şi circara care locuia la parter în unica garsonieră din bloc, vecinul de vis-a-vis căruia i-am spart geamul după ce ne-a otrăvit căţelul găsit în faţa blocului, vecina care ţinea o căţeluşă – de altfel drăguţă – în scara blocului, vecina de dedesupt care bătea cu ce apuca în ţeava de la calorifer şi îşi certa fiul de 40 de ani că a ajuns probabil prea târziu acasă, oligofrena de la 10 care ne inunda săptămânal şi lista spurcăciunilor de mahala poate continua.

între timp apartamentul a fost închiriat, subînchiriat şi extra închiriat până când a ajuns o epavă. acum că a venit criza şi e mai rentabil să locuieşti în ghenă decât să închiriezi un apartament, spaţiul a rămas gol şi frate-meu a avut onoarea să îl ia în primire.

în prima zi vecina cu fiul de 40 de ani – care între timp cred că are 55- a sunat tocmai la cluj să îl informeze pe bunicu-meu că eu – da, eu – dau o petrecere la bloc şi că ea cheamă poliţia. a insistat femeia, bunicu-meu i-a închis frumos telefonul. mahalaua a decis probabil la şedinţa de bloc că frate-meu e nedemn de locuirea la pachet cu ei aşa că l-au lăsat fără gaz dezafectând vechea conductă şi montându-şi toţi contoare prea costisitoare şi inutile, i-au pus şi mama la întreţinere şi … ce m-a şocat pe mine mai tare şi mai tare, i-au băgat superglue în yală. în altă ordine de idei, abia aştept să merg în vizită să văd mie ce-mi vor spune.

p.s.: nu e situat în rahova sau ferentari, e fix în fata la plaza romania.

nu ştiam ce lipseşte de pe strada mea… capace albastre de canal.

un grup statuar semnat de sculptorul Liviu Mocan, care va fi vernisat pe 2 iulie la Geneva cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la nasterea lui Calvin poate fi văzut zilele acestea in curtea muzeului de artă din Cluj-Napoca.

it’s all about us!

it’s all about me!