m-a întrebat acum câteva zile o puştoaică dacă e adevărat că prietenul meu a murit. i-am zis că da. m-a întrebat “de ce”. i-am răspuns tot cu da. mi-a zâmbit rânjit şi mi-a zis că nu credea că e adevărat. până şi eu uit uneori că e adevărat. i-am răspuns tot cu un fel de da.

comments are off for this post

~ si daca nu ma va trezi, vreau sa nu ma zbat. vreau sa se termine cand inca nu sunt jos. si sa vad totul din nou si din nou. din toate unghiurile. sa cred ca a fost o cadere regizata. sa imi para spectaculoasa… ~

incerc sa gasesc o legatura cu realitatea…am nevoie de verde. si il caut aproape. cat mai aproape. pentru ca, oricat ne-am distanta, ramanem pe loc. visul refuza timpul, refuza spatiul.
imi amintesc textura firului de iarba. inca simt fiecare frunza. ma socheaza fiecare rosu…pentru ca era si acolo. si oricat as cauta, nu gasesc.
imi caut corpul…pe care cred, in starea dintre vis si trezie, ca l-am lasat in urma.

m-am prabusit. din nou. m-am trezit la fel…cand eram pe punctul de a ma izbi de sol. eram atat de aproape de iarba care mi-a udat picioarele si m-a facut practic sa alunec si sa ma prabusesc. visez o poveste. visez iarba umeda si iarba arsa. visez fructe pe care nu incerc sa le ajung. e atata liniste incat imi aud pasii. am vrut sa vad si sa aud totul si m-am inaltat deasupra povestii. imi amintesc frunzele lucioase, crengile care m-au zgariat, dar nu imi amintesc in ce poveste eram si ce cautam acolo, in fum si roua.
am vazut fiecare capitol de poveste. am inteles tot, pe moment. am inteles ce cautau atat de aproape de caderea mea oameni pe care credeam ca ii cunosc. am inteles de ce e liniste. am inteles de ce acolo si nu in alta parte. dar acum nu mai inteleg nimic. imi amintesc doar cercuri de iarba arsa. oamenii au devenit invizibili. acoperiti de cenusa lor. au cazut si ei, probabil. si au ramas captivi acolo…

de ce si visul asta se preface in visul unei prabusiri?

de ce nu ne oprim jos?

m-am trezit confuza. uda. speriata. socata de o cadere pe care am crezut-o reala.

dar, de ce nu ne oprim jos?
in linistea diminetii, inca paralizata, stiam ca dincolo de iarba pe care nu am apucat sa o simt cu tot corpul nu exista nimic. nimic. doar negru. sau nici macar negru.
caderea a fost sublima. un soc si o dorinta. chiar daca am alunecat. chiar daca nu m-am aruncat. am vrut sa cad. daca nu, m-as fi oprit. dar eram sigura ca adrenalina ma va trezi. altfel as fi intins o mana si mi-as fi incetinit caderea agatandu-ma de crengi.

si daca nu ma va trezi, vreau sa nu ma zbat. vreau sa se termine cand inca nu sunt jos. si sa vad totul din nou si din nou. din toate unghiurile. sa cred ca a fost o cadere regizata. sa imi para spectaculoasa.

si totusi…iar vreau sa traiesc. nu stiu cat de mult, dar egalez ce e dincolo cu nimic. refuz sa cred ca e ceva.
si daca vreau sa mai cad, vreau si sa ma trezesc la timp, la granita dintre vis si nimic!

[happy birthday... oriunde ai fi ]

sunt oare singura care a observat ca toti baietii sunt niste zmei? sunt oare singura care a constatat ca au prostul obicei de a se juca cu focul… mizand pe talentul de scamator… vrajitor sau cum ii spune? nu, nu-s ranita. nu e momentul sa te simti. pe mine focul nu ma arde… nici macar nu-mi parleste puful. mi-au dat lacrimile… am irosit un strop si un pic, dar nu-s ranita… sunt la fel. putin schimbata… dar la fel. si nu ma repet pentru ca mi-am pierdut coerenta. aici gresesti… iti lipseste acea sclipire care sa ma atinga. pentru mine esti gol (nu, nu gol)… esti lipsit de sens. as vrea sa te inteleg… si dupa ce te-am inteles… sa-ti spun ca ai pierdut… dar… in superficialitatea mea… pot sa-ti zambesc inainte sa te inteleg si sa-ti spun ceea ce nu vrei sa auzi…
da… stiu… e urat sa generalizez. cred ca unul ca tine mi-a spus-o intr-o zi… dar nu l-am auzit/inteles. eram prea ocupata sa-mi arunc pe fata un litru de mascara… ooops… am zis ‘unul ca tine’… da… e urat si sa te compar cu unul din aceeasi specie. ufff… am zis specie. am scris si nu pot sa mai sterg… la fel cum tu nu mai poti sa-ti retragi cuvintele alea ingamfate…
imi pare rau… ma ierti? nu am vrut sa fiu rea… incercam sa fiu realista si nu mi-a iesit. si poate ca nu o sa-mi iasa niciodata… dar eu incerc. imi dau silinta…

[voiam sa postez fotografia Mirunei... cuvintele sunt doar de umplutura]

[off topic: ... daca tot ne-am specializat in spalat rufe... sa va zic una tare... dupa ce ca i-am luat taietorului de lemne lama din mana si e fericit nevoie mare ca traieste si pe deasupra si-a si amintit ca ma iubeste si s-a simtit obligat sa o declare... azi ma suna sa-mi spuna ca asigurarea lui de viata e pe numele meu... mare greseala! din cate stiam eu... tre sa fii ruda...]

bravo Kiki! vezi ca pan’ la urma ai ajuns si tu pe blog

*dedicatia pentru fiintele simpatice care ma urasc ramane valabila toata ziua si e mai jos

Oameni pe care ii cunosc…sau, pe care, odata ii cunosteam…oameni care acum fac legatura cu realitatea. Cu timp si spatiu…pentru ca, oricat ne-am distanta, ramanem pe loc. aici ne este refuzat timpul…spatiul dispare, se transforma.

Oameni care au devenit personaje in povestea mea…poveste pe care o visez…poveste in care bantui ca o naluca…trecand prin ei, oamenii…trecand pe langa ei…nelasand macar un semn…

Sunt povestitor…zeitate care nu are voie sa schimbe destinul muritorilor…
…pot doar sa va spun povestea…nu asa cum o vad…ci asa cum este ea…uneori ascunsa, uneori lipsita de sens…uneori scanteietoare…dar intotdeauna vie…
Vad lumini si umbre pe chipuri si voua va dau doar lumina…
…intunericul ramane al meu…cu ale sale sclipiri…vag si indoielnic…plin de continut…dar lipsit de contur

masque

smoke

m-am trezit cu o durere de cap…si solutia pe care am gasit-o nu e un blister de algocalmin. e o ghilotina… …care ar putea sa ma scape si de masca pe care se pare ca o port… oare ne prefacem? oare suntem niste actori care joaca prost? dar daca ne-am da jos presupusele masti…ce s-ar intampla? am ramene goi pe o scena lipsita de decor, ne-am ascunde dupa cortina grea sau am continua sa jucam la fel de prost, dar mai putin colorat?

parasind scena, imi dau seama ca nu sunt inteleasa…ca e greu sa treci de valul de fum care imi ascunde masca…si ca…daca ai trecut de fum masca e impenetrabila. in continuare poate ca ar trebui sa vorbesc de sentimente, fericire si relatii…dar nu cred ca am un cuvant de spus. poate ca m-am ratacit…dar daca nu eu sunt cea ratacita…noi suntem pe un drum gresit…si harta am rupt-o deja!

calaul a decis…

eu nu ii stiu decizia, dar masca mea continua sa joace…inflexibila si rece…ca intotdeauna