mă tot uit la mine şi nu-mi dau seama ce s-a schimbat, unde şi cum sau de ce, dar ceva e diferit. uneori îmi revin în minte frânturi amestecate de vise şi amintiri, alteori parcă am pierdut toate datele de pe hard. între momentele astea sunt şanţuri adânci, întâi trebuie să cad ca abia apoi să pot să mă târăsc înapoi la suprafaţă, cealaltă suprafaţă. sunt cu două feţe, am renunţat la a treia… dar nu asta s-a schimbat.

a trecut un an…

e linişte şi noroi. e ce urăsc pentru că a înghiţit ce iubeam. e locul în care vântul bate tot timpul. e un tărâm mizerabil în care literele şi gropile costă. e punct de ceară şi moarte. e finalul cel mai viermănos. e icsul în care mi-am îngropat crucea.

m-a întrebat acum câteva zile o puştoaică dacă e adevărat că prietenul meu a murit. i-am zis că da. m-a întrebat “de ce”. i-am răspuns tot cu da. mi-a zâmbit rânjit şi mi-a zis că nu credea că e adevărat. până şi eu uit uneori că e adevărat. i-am răspuns tot cu un fel de da.

comments are off for this post

[happy birthday... oriunde ai fi  ]

azi am folosit pentru a scurta drumul spre casă un mijloc de transport în comun. era evident aglomerat. şi drumul era aglomerat. a se înţelege că am stat de 3-4 ori la fiecare semafor. aveam căştile în urechi, am ascultat chevelle, the postal service, the kinks, snow patrol, weezer, audiovent, angels&airwaves şi noir desir. după weezer am continuat să ascult mono, renunţând la o cască.

în partea din faţă a autobuzului sunt nişte scaune ceva mai late şi înălţate destinate femeilor cu prunci în braţe şi bătrânilor. unul din aceste scaune era ocupat de o femeie undeva între 25 şi 30 de ani cu un copil alături şi încă unul în braţe. cel din braţe nu cred că avea mai mult de un an şi după culoarea salopetei era fetiţă. pisica mea nu ştie să vorbească şi dacă vrea afară la pipi miaună, dacă vrea papa miaună, dacă nu are chef de joacă şi eu am miaună, dacă ceva nu îi convine miaună isteric. copiii funcţionează pe acelaşi principiu până la un anumit punct când încep să zică mama, tata, papa. eu nu m-am descurcat prea bine la primele cuvinte, tatălui meu spunându-i idu badan.

undeva între snow patrol şi weezer fetiţa începe să plângă. şi plânge, plânge, plânge în timp ce mama încearcă să o liniştească şi îi caută biberonul. brusc, pe lângă plâns răsuna o voce de cucoană revoltată. era o hoaşcă neîngropată care îi spunea mamei să liniştească odată copilul că ei nu îi convine să îi urle în cap. i-a sugerat şi să ia un taxi că derajeaza un autobuz întreg şi a continuat să bolborosească aşteptând că pasagerii care ocupau locuri vis-a-vis de ea să ia şi ei atitudine. o bătrână aflată în imediată vecinătate ajuta la desfacerea biberonul atent îmbrăcat într-o folie alimentară în timp mama aproape plângea şi încerca să îşi ia apărarea în faţă pasagerei deranjate. toată lumea începuse să îşi dea cu părerea despre ce se întâmpla, inclusiv şoferul autobuzului care a făcut asta în cel mai sonor cu putinţă mod.hoaşca a mai dat puţin din gură apoi a încercat să îşi facă loc spre uşile de la mijlocul autobuzului.

lângă mine era un tip scund, cu verigă de aur în ureche şi mutră de controlor sau hoţ de buzunare. nu era nici una, nici alta. a coborât să îi facă loc hoaştei şi i-a urat câteva de bine. am reţinut doar că urarea s-a terminat cu fi-ţi-ar moartea. sunt sigură că şi restul cuvintelor au fost la fel de alese.

fetiţa adormise.

am momente în care mă urăsc pentru chestiile pe care le simt. mă urăsc atât de tare încât îmi îngădui să mă prăbuşesc şi să mă lovesc. mă hrănesc cu rău. când devin flămândă încep să îmi generez un surplus de rău care să mă hidrateze într-atât încât să am puterea să cad.

mă iubesc.

să presupunem că există o maşină. să presupunem că în stânga e un tip şi în dreapta e o tipă. să presupunem că undeva într-o curbă, maşina scapă de sub control şi loveşte spatele unui autocar parcat neregulamentar pe a 4a bandă. să presupunem că după impact şi după ce se deschid pungile de aer cei doi sunt în viaţă.

cum ies cei doi din maşină?

tipul, pentru că e tip, îşi deschide centura de siguranţă, se prinde cu două mâini de plafon şi se extrage artistic pe geam.

tipa, pentru că totuşi e tipă, deschide centura de siguranţă, deblochează portiera apoi o deschide.

later edit: să presupunem că s-a şi întamplat.

si-am facut-o si pe asta… l-am mutat intr-o cutie de bomboane… sau de ceai… sau de bomboane…

mi-am golit scrumiera in palma…

ciocolata mi-a parut cenusa…

si sper doar sa nu caut acolo bomboane…