realitatea e spartă. noi o vedem printre crăpături şi ne pare întreagă… dar e spartă. fiecare are câte o bucată. eu nu am nimic.

mi-aş face o casă de ciocolată pe un vârf de munte şi când aş termina de mâncat ultima cărămidă m-aş sinucide cu o orhidee. sau cu un crin. şoc anafilactic sau o criză de astm. sau puţin din amândouă.

n-aş lasă nimic în urmă. nici dâre de sânge. nici măcar dâre de ciocolată. aveţi realitate, de ce aţi mai vrea şi ceva de la mine?

realitatea e spartă şi inegală. dacă ai noroc nu vezi nimic printre crăpături.

mi-aş construi visele şi apoi le-aş lovi cu toată puterea. să le văd căzând. să le simt prăbuşite peste mine…

aş lăsa în urmă un morman de transparenţe. realitatea nu ar fi deloc deranjată.

mai spune-mi o poveste apoi lasă-mă să adorm pe umărul tău şi dimineaţă promit să-ţi arăt tot. tot ce-mi amintesc. ştiu că eşti aici. erai şi aseară când s-a stins lumina şi te-ai agăţat de părul meu încercând să anticipezi dimineaţa visând lângă mine… sau în locul meu. cine sunt oamenii ăia? de ce îi vedeam legănându-se în umbră? de ce au lăsat în urma lor cioburi şi sânge? oare noi le-am făcut rău?

te fascinează ce-ţi arăt, dar te întristezi. îmi spui să mă grăbesc şi să nu-mi mai controlez sentimentele. mă faci să râd… m-ai antrenat atât de mult când vine vorba de autocontrol şi acum îmi zici să mă arunc în valul care lipseşte? tu chiar crezi că o fărâmă de ce simt eu o să schimbe povestea stupidă pe care ne prefacem iar că nu o ştim?

stăteam la o masă. în faţa mea un băiat stătea cu spatele şi uitându-se la o fată cu faţa acoperită de un văl, vorbea cu mine. cred că vorbeam în somn.

când s-a întors spre mine avea faţa umbrită de o glugă neagră şi m-a lăsat să văd că nu are ochi.

m-am trezit când m-am împiedicat în vis şi în pat.
am văzut totul de undeva de sus. nici nu sunt sigură că eu eram eu. pe el îl cunosc dar nu îl recunosc. nu are ochi.

am revăzut scena asta toată ziua. ceva m-a speriat într-atât încât plânsul meu acoperă muzica. îmi este sesizată prezenţa în casă.

pleacă!

in lumea cu gardulet portocaliu totul e perfect… [pentru exigenti avem gardulet oranj] si dincolo de aceasta lume lucrurile au tendinta sa se mai darame, sa se mai strice… sa fie imperfecte. in lumea de dupa gard suntem scutiti de procesul de luare a unei decizii, pentru ca ultima noastra decizie a fost aceea de a schimba lumea. aici insa, unde inca ne aflam, lucrurile stau altfel. totul trebuie cantarit si atent ales… si ajungem uneori sa luam decizii care sa incline balanta in defavoarea noastra. ajungem sa acceptam compromisuri, ajungem sa regretam lucruri sau se ne calcam propria coada. ajungem sa nu mai avem incredere nici macar in fiinta proprie si ultra personala.

mie nu imi place lumea asta… vreau sa fac parte din lumea pe care am inventat-o undeva in liceu… lume portocalie guvernata de Bunicuta Portocalie

dupa o noapte in care furtuna nu m-a lasat sa dorm si dimineata am auzit o drujba (da, stiu…mi-ati spus deja ca-s nebuna)… a urmat o noapte in care am numarat picurii de ploaie… (oile se terminasera de mult) si m-am gandit la tot felul de… nush cum sa le zic… chestii. si… prima data am ajuns la concluzia ca talentul meu la desen e egal cu zero daca are ca termen de comparatie talentul pe care il am in a ma sapa singura!… urmatoarele 10 concluzii au avut de suferit din cauza primei concluzii…si am promis ca nu mai scriu despre ‘love and shit’…asa ca o sa va scutesc. apoi… cum epuizam gandurile legate de mine… m-am gandit la prietenul meu cel mai bun… care s-a transformat dintr-un cos de gunoi acoperit cu aere… intr-o adevarata groapa de gunoi cu miros de nedescris… si asta undeva sub ochii mei… care au refuzat sa vada micile schimbari (desi nu cred ca puteau fi corectate la timp)…
sec.
…
…
…
apoi… pe la 7 AM am hotarat ca e prea suspecta ora pentru a folosi telefonul… si am asteptat ora 8 pentru a vedea ce fac amicii mei in trenul mult prea lung (16 ore si 16 vagoane) si murdar care i-a aruncat deja undeva pe plaja…
*vacanta placuta!… si stiu ca va asteptati la o surpriza din partea mea… dar anul asta nu cred ca se va intampla…

Oameni pe care ii cunosc…sau, pe care, odata ii cunosteam…oameni care acum fac legatura cu realitatea. Cu timp si spatiu…pentru ca, oricat ne-am distanta, ramanem pe loc. aici ne este refuzat timpul…spatiul dispare, se transforma.

Oameni care au devenit personaje in povestea mea…poveste pe care o visez…poveste in care bantui ca o naluca…trecand prin ei, oamenii…trecand pe langa ei…nelasand macar un semn…

Sunt povestitor…zeitate care nu are voie sa schimbe destinul muritorilor…
…pot doar sa va spun povestea…nu asa cum o vad…ci asa cum este ea…uneori ascunsa, uneori lipsita de sens…uneori scanteietoare…dar intotdeauna vie…
Vad lumini si umbre pe chipuri si voua va dau doar lumina…
…intunericul ramane al meu…cu ale sale sclipiri…vag si indoielnic…plin de continut…dar lipsit de contur