încă nu m-am trezit singură, dar ştiu că mâine dimineaţă când o voi face o să doară poate prea tare. o să mi se zguduie din nou lumea şi o să încep să îmi pun din nou întrebări la care îmi e greu să aproximez răspunsuri. povestea e simplă: într-o zi cu lună m-am îndrăgostit de un om care până într-un oarecare punct T îmi râcâia mediul înconjurător şi mă provoca la tot soiul de răutăţi. înainte de punctul T mi-am dat seama că simpla lui prezenţă îmi lipseşte. apoi am purces spre punctul menţionat mai sus, alunecând repede repede pe o pantă pe care acum aş putea să o consider fatală. m-a şocat faptul că exista pe lumea asta încă o fiinţă de care nu trebuia să mă ascund, care nu îmi respira aerul, ci îl împărţea cu mine.

[...]

[...]

credeam că în căpiţele de oameni mi-am găsit un prieten.