cunosc – sau mai bine spus cunoşteam – doi oameni la care li se spune nenea Gusti. primul face parte din amintirile mele din copilărie şi era un muncitor care odată pe săptămână îl ajuta pe bunicul meu la grădinărit şi ocupa atelierul – anexă al casei – în care tata asambla în copilărie aeromodele. era un nene blând, mare mare cât un munte şi ţin minte că în ziua în care lucra în grădină îşi prepara 3 ochiuri într-o farfurie metalică şi le mânca cu roşii şi multă pâine, dar mai ales cu multă poftă. nu înţelegeam de ce nu cere niciodată altceva de mâncare… ţin minte că într-un sezon dispăruse, apoi ultima dată l-am văzut muncind la construcţia casei unui vecin care cumpărase grădina de flori de pe strada noastă. apoi a dispărut din nou. murise la scurt timp. am aflat asta mai târziu.

apoi mai cunosc un nene Gusti care pe vremea în care l-am cunoscut conducea un Oltcit ruptăgit în care accesul pe bancheta din spate se făcea rabătând scaunul şoferului, cel al pasagerului fiind rupt şi fixat într-un mod ciudat. acum conduce un bmw auriu. ţin minte că am primit de la el un atlas şi o cutie de bomboane ateneu la vreo două zile după ziua mea, dar nu pentru că era ziua mea, ci pentru că bunicul meu îi trata mama grav bolnavă la vremea aceea. e un om mic de stratura, dar grosolan. n-am înţeles niciodată de ce oamenii nu reuşesc să se rafineze în timp ce urcă pe treptile societăţii. îl văd des cu ocazia sărbătorilor, vine să vadă ce mai face bunicul meu.

sunt ciudate criteriile după care etichetezi oameni, copil fiind. ciudate, uneori greşite, de cele mai multe ori corecte.