povestesc uneori cu fetele nişte chestii care până acum ceva timp erau clar posibile doar în filme. dar cum acum “acel ceva timp” adică şapte luni şi jumătate fix am aflat că o viaţă de om costă fix 65 de mii de euro, filmul a început să bată viaţa şi să devină o realitate nedorită.

povestea a început în pruncie când conform modei am atârnat şi eu de mâna mea o mână străină, de tânăr. eram mici, mergeam să bem suc şi să mâncăm prăjituri împreună. eram drăguţi împreună. în următorul tablou apare el cu mă-sa şi noul lui tată, madrilean plin ochi de bani. ochi ochi. eu apar în alt tablou, singură pe plai mioritic. ne-au despărţit cât ai zice curvă.

de la despărţirea pe tablouri el a decis că e momentul să le facă pe toate şi a început cu 5 luni la dezintoxicare. am pierdut firul întâmplărilor, căci nu îi erau interzise doar drogurile, îi era interzisă şi ania. după patru ani s-a întors, nu ştiu dacă la mine sau în ţară… dar s-a întors. au urmat o tonă de momente drăgălaşe şi nu. vorbim de nu: prag de comă alcoolică, comă alcoolică, făcut un copil unei necunoscute, tăiat venele cu cuţitul de ciopârţit pâine, îmbătat crunt şi futut prima blondă cu stăpân de la masa la care fuseserăm plasaţi la o nuntă, vreo 2 accidente de maşină fără urmări grave. să trecem cu vederea. să nu recitim rândurile de mai sus.

noi doi. drăguţi împreună. după vârstă s-ar zice şi maturi. eu ignorantă şi el disperat după atenţie. cred că niciodată nu i-am acordat suficientă. nu întrebam unde, când, cum şi de ce. instinctul mi-a zis probabil că dacă ştiu mai puţine, cochilia mea e mai sigură. banii erau consideraţi bunuri comune şi puteau fi cheltuiţi oricum şi oricând, dar mai ales oricât fără justificare. nu am cheltuit niciodată mai mult decât un total de mâncare de pisică plus ciocolată. mă tot întreb de ce mi-a dat totul când ce vroiam eu era mai aproape de nimic. încrederea vine gratis, dar greu. atenţia nu prea vine, cel puţin a mea nu e sesizabilă.

copilul a costat 40 de mii de euro pentru primul an, o noapte la urgenţele de cusut vene într-o clinică particulară şi încă trei săptămâni de spital. de nebuni.

viaţă per total a costat cu 25 mai mult, o bătaie sănătoasă şi două săptămâni cu minus de comă pe patul unui spital dintr-o capitală brăzdată de dunăre. în drum spre capitala aia am calculat de 1000 de ori cât din mine i-aş da. jumătate plus unu. sânge dulce, două camere în inima bolnavă, plămânul mai puţin afumat, jumătatea mai creativă de materie cenuşie, bucăţica de ficat mai trează, tot ce ar avea nevoie plus unu. cred că şi sufletul.

cred.

tema vine de aici şi mi s-a părut băgabilă in seamă. cred că e un concurs de poveşti cu preţ. se poate vota cu păreri, comentarii şi reclamaţii probabil.

cred că sunt pe lângă subiect, ca de obicei.