stăteam pe jos cu genunchii pe post de sâni şi mă uitam în gol. văd prin pereţi la fel de clar cum văd prin oameni. christina se uita la mine şi vorbea singură. din harababura care e în capul ei a legat câteva cuvinte care mi-au atras atenţia pentru o fracţiune de secundă. vorbea despre chestii pe care eu le manifest… dar nu le înţeleg. da, îmi e frică. tremur. dacă ar fi să rod unghii până şi pisica ar rămâne fără gheare. da, uneori îmi curg lacrimi. alunecă repede pe porţelan. se ascund între fibre. da, sunt speriată. pe faţa mea se pierd trăsăturile. nu sunt eu.

am flash-uri. prezenţa ei mă sufocă şi mă linişteşte în aceeaşi măsură. dacă ar fi să aleg i-aş spune să plece. o să o facă oricum.

îmi amintesc secunde. sunt ca o ramă digitală de calitate infectă.