aş vrea să fiu pe un câmp şi să zbier cât pot de tare că mă urăsc… dar toate câmpurile au devenit lacuri şi nu ştiu să înot

aş vrea să fiu pe un câmp şi să zbier cât pot de tare că te urăsc… dar toate câmpurile au devenit lacuri şi nu ştiu să înot

nu ştiu să înot

îmi amintesc pruncia în care o parte de familion se petrecea de revelion şi cealaltă parte se culca odată cu găinile şi eu rămâneam în casă să mă joc cu telecomanda şi să mănânc ciudăţenii aşezate frumos pe platouri. într-un an, în capitală, am gustat şi o bobiţă de vâsc. şi nu am înţeles mult timp de ce noaptea aia şi nu alta şi sincer nu înţeleg nici acum de ce i se dă atâta importanţă. bine, cu 10 minute înainte mi-am pus mâinile în cap uitându-mă la poze aniversare cu faţa mea distrusă de piticii de pe creier şi de prin alte părţi… şi dacă strugurii îs prea sus înseamnă musai că îs nişte acrituri… motiv pentru care acum încerc să mă scot de pe lista de fani revelion.

am calculat noi căderile spectaculoase marca 2009 şi anul e tragic bine… asta în condiţiile în care nu a murit nimeni, nu au fost accidente şi nu ştiu dacă sunt evenimente marcabile cu roşu în calendar. practic a supt des şi câte puţin şi s-a ales cu eticheta asta.

postul ăsta e bun de draft, să nu îl citească decât ăia care îmi ştiu parola de la blog.

încă nu m-am trezit singură, dar ştiu că mâine dimineaţă când o voi face o să doară poate prea tare. o să mi se zguduie din nou lumea şi o să încep să îmi pun din nou întrebări la care îmi e greu să aproximez răspunsuri. povestea e simplă: într-o zi cu lună m-am îndrăgostit de un om care până într-un oarecare punct T îmi râcâia mediul înconjurător şi mă provoca la tot soiul de răutăţi. înainte de punctul T mi-am dat seama că simpla lui prezenţă îmi lipseşte. apoi am purces spre punctul menţionat mai sus, alunecând repede repede pe o pantă pe care acum aş putea să o consider fatală. m-a şocat faptul că exista pe lumea asta încă o fiinţă de care nu trebuia să mă ascund, care nu îmi respira aerul, ci îl împărţea cu mine.

[...]

[...]

credeam că în căpiţele de oameni mi-am găsit un prieten.

devin din ce în ce mai slabă, mai sensibilă şi încep să mă rănească lucruri pe care le-am mai văzut până acum şi le-am ţinut departe de mine. masca mea este ca un set de lentile de contact pe care îl pot purta foarte puţin.

apoi calmul dispare şi încep să mă zguduie lucruri mărunte. lucruri pe care le-am mai întâlnit, dar care acum sunt parcă mai ascuţite…

că să mă distrag mă gândesc la altceva şi îmi zboară gândul la fluidul de pe perna care îi susţinea capul tatălui meu în sicriu.

sunt speriată, încerc să îmi exteriorizez sentimentele, să le arunc ca să mă liniştesc, să revin la un calm care să nu constrasteze infinit cu masca mea.

mă tot uit la mine şi nu-mi dau seama ce s-a schimbat, unde şi cum sau de ce, dar ceva e diferit. uneori îmi revin în minte frânturi amestecate de vise şi amintiri, alteori parcă am pierdut toate datele de pe hard. între momentele astea sunt şanţuri adânci, întâi trebuie să cad ca abia apoi să pot să mă târăsc înapoi la suprafaţă, cealaltă suprafaţă. sunt cu două feţe, am renunţat la a treia… dar nu asta s-a schimbat.

e plin de tâmpiţi oraşul ăsta. plin ochi. era să-mi facă un dobitoc, care nu cuplează semnul de cedează trecerea cu noţiunea de cedează în pizda mămicii tale trecerea, cadou de ziua mea… un accident. m-am speriat, m-am gândit să-i sparg de cap sticla de vin pe care o aveam în geantă… sau să-l sugrum cu centura elegant trasă pe după tronul lui de şofer de căcat. mi-a dat toţi mărunţii pe care îi avea, cred că voia şi bacşiş. superb!

în altă ordine de idei… am îmbătrânit… am sărit la cifră care acum vreo 7 ani mi se părea enormă: 23. la pachet cu pielea mea ameninţată de riduri a venit şi ultimul album placebo… pe care l-am convertit în mp3-uri şi l-am rezumat la un şir de repeat-uri

kings of medicine

via

mi-am dat seama că detin cel mai cel frate din lume. he is the best. end of story.